Povestea lui Lucian si a Emei e genul ala de intamplare care te face sa te intrebi daca nu cumva cineva acolo sus chiar scrie un scenariu pentru fiecare dintre noi. S-au cunoscut cand erau niste copii, in liceu, cu emotii de care probabil rad si acum, dar viata i-a impins in directii total diferite. Au trecut aproape 20 de ani in care fiecare si-a vazut de drumul lui, au iubit alti oameni, au gresit si au invatat, in timp ce amintirea primei iubiri ramasese doar un capitol prafuit dintr-un jurnal vechi.

Dupa atata timp de tacere, s-au regasit intr-un moment in care probabil amandoi aveau mai mare nevoie de un punct stabil. Nu a mai fost vorba de fluturi in stomac ca la 16 ani, ci de o recunoastere imediata, ca si cum piesele unui puzzle s-au asezat singure la locul lor. Au avut curajul sa lase in spate tot ce s-a intamplat in anii de pauza si sa isi spuna ca merita sa mai incerce o data, de data asta cu mintea si inima unor oameni maturi care stiu exact ce vor de la viata.

Ce e cu adevarat frumos la ei e faptul ca au demonstrat ca timpul nu distruge legaturile reale, ci doar le testeaza. Astazi sunt o familie inchegata, cu un copil care e dovada vie a acelei regasiri, si par ca au gasit linistea aia pe care faima sau succesul nu ti-o pot oferi niciodata pe deplin. E o poveste despre „acasa” si despre faptul ca, oricat de mult te-ai pierde prin lume, daca cineva ti-e scris sa-ti fie alaturi, drumurile voastre se vor intersecta din nou, exact cand trebuie.